Stimată gazdă, dragi studenți,
Vă mulțumesc pentru invitația făcută, care mă onorează nespus. În ceea ce privește tema discuției, o găsesc extrem de interesantă și oportună, în contextul vremurilor pe care le trăim.
Așadar, având în vedere subiectul conferinței, vă voi vorbi despre accesul la justiție, așa cum îl garantează, în primul rând, societatea noastră europeană.
Trebuie să mărturisesc că am decis cu greu dacă să abordez subiectul într-o lumină pozitivă, ori, din contră, mai ales că am fost sfătuit să înțeleg că, mai degrabă, aș avea datoria să trezesc interesul tinerilor pentru justiție și, ca atare, să evit să arăt aspectele mai puțin plăcute ale justiției europene.
Eu, însă, consider că nu neapărat, interesul ar trebui să îl trezesc, ci responsabilitatea dvs. Așadar, m-am decis să abordez tema nu într-un mod optimist sau pesimist, ci într-un mod obiectiv.
Prin urmare, în primul rând, voi vorbi despre accesul la justiție, ca despre un standard definit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care de multe ori a creat standardele justiției europene și le-a impus.
I. Standardele impuse.
În ceea ce privește România, CEDO a reprezentat ș reprezintă enorm.
Să nu uităm că, până la Hotărârea CEDO din 23 septembrie 1998, pronunțată în Cauza Petra împotriva României, nr. 115/1997/899/1.111, frontiera la care se oprea accesul la petiționare a deținuților era trasată nu mai departe de biroul directorului de penitenciar. În acest sens vă citez două replici celebre: ,,Consiliul Europei se aflã la Aiud si nu in altã parte” și ,,Am sã-ti dau eu tie Consiliul Europei!”.
Să nu uităm că, până la Hotărârea CEDO din 28 octombrie 1999 (hotărârea cu privire la fondul cauzei) pronunțată în Cauza Brumãrescu împotriva României, Cererea nr. 28.342/95),
practica promovată de însăși Curtea Supremă de Justiție era aceea de denegare de dreptate, instanțele refuzând să judece cauze civile (expropriere pe Decretul lege 92/50), pe motiv că ar depăși atribuțiile puterii judecătorești.
Granițele justiției au fost trasate și într-o serie de hotărâri celebre ale Curții, în care se arăta conceptul extrateritorialității, mai precis obligația Statelor semnatare ale Convenției de a respecta drepturile și libertățile protejate de acest document pe toată aria lor de influență, chiar dacă aceasta depășea granițele teritoriale.
Mă refer, printre altele, la Cauza AL-SKEINI și Alții contra Regatului Unit, Cererea nr. 55721/07, Hotărârea din 07/07/2011. În această cauză, la întrebarea dacă aplicanții ar fi avut un acces real la justiție, Agentul Guvernamental al Marii Britanii răspunsese ,,Mă tem că nu,,. Anterior, conceptul de extrateritorialitate a fost analizat și în Caza Ilașcu și Alții contra Moldovei și Rusiei, Cererea nr. 48787/99, Hotărârea din 8 iulie 2004 .
Prin urmare, politica de apărare a drepturilor și libertăților omului, trasarea atât de favorabilă a frontierele actului de justiție nu poate fi decât lăudabilă. Dar și așteptările noastre cresc.
II. Coborârea standardelor. Noua politică a Curții.
Însă, părerea mea este că, în ultimul timp, standardele Consiliului Europei, implicit al Curții Europene a Drepturilor Omului, care este o instituție a Consiliului, au scăzut îngrijorător.
Astfel, repet, strict în opinia mea, este că apărarea drepturilor și a libertăților fundamentale se află într-un proces de regresie, lucru intolerabil.
Precum am arătat, unul dintre motoarele promovării justiției este CEDO. Însă tocmai la această instituție, accesul este din ce în ce mai restrâns. Astfel, putem vorbi despre:
1. restricționarea prin însăși schimbarea normei de drept;
2. modificarea și interpretarea Regulamentului Curții în sensul creării unui formalism exagerat;
3. durata din ce în ce mai mare a analizării cauzei, în ciuda schimbărilor Convenției făcute în scopul celerizării procedurii;
4. interpretarea din ce în ce mai restrictivă a drepturilor și libertăților apărate de Convenție. Existența unod hotărâri extrem de criticabile.
Voi detalia, în cele ce urmeză, schimbările indicate.
* restricționarea prin însăși schimbarea normei de drept;
În acest sens, amintesc schimbarea Convenției înseși, prin intrarea în vigoare a Protocolului 14. Printre altele, acesta prevede, ca element de noutate, includerea criteriului de prejudiciu important: ,,b. reclamantul nu a suferit vreun prejudiciu important, cu excepţia faptului dacă respectarea drepturilor omului garantate de Convenţie şi Protocoalele sale nu cer în mod obligatoriu examinarea fondului cererii şi cu condiţia de a nu respinge din acest motiv nici o cauză care nu a fost examinată în modul cuvenit de către o instanţă judecătorească internă.”
Aici, prima cauză declarată inadmisibilă la lipsind prejudicul important a fost Cauza Adrian Mihai Ionescu vs. Romania, Cererea nr. 36659/04 Decizia din 01/06/2010. Trebuie subliniat faptul că Instanța din Strasbourg a aplicat deosebit de restrictiv criteriul prejudicului, deoarece petentul invocase chiar lipsa accesului la instanță, care s-ar fi putut materializa în constatatea cauzei de derogare prevăzute de Protocol.
Mai mult, în acest moment a fost elaborat și Protocolul 15, care nu este încă în vigoare încă, nefiind ratificat de către toate Statele membre ale Cosiliului Europei. Însă Protocolul eistă ca atare, indicând și noua politică a Consiliului Europei.
Acest Protocol prevede – o tehnică destul de ciudată – amendarea a însuși Preambulul Convenţiei: :
„Afirmând că Înaltele Părţi Contractante, în conformitate cu principiul subsidiarităţii, au responsabilitatea primară de a asigura drepturile şi libertăţile definite în prezenta Convenţie şi din Protocoalele sale, şi că în acest sens, se bucură de o marjă de apreciere, sub controlul Curţii Europene pentru Drepturile Omului stabilită prin prezenta Convenţie
În acest document, alături de ,,marja de apreciere,, se arată, totodată și reducerea termenul de introducere a unei aplicații de la 6 luni la 4.
* modificarea și interpretarea Regulamentului Curții în sensul creării unui formalism exagerat;
Nu cu mult timp înainte, Curtea u prevedea condiții dure de introducere a unei cereri, aplicantul putând completă o cerere-tip într-un mod destul de liber, fără consecințe. Se puteau depune documente importante ulterior cererii, se puteau adăuga pagini suplimentare…
Ulterior, Curtea Europeană a luat decizia de a da dovadă de un formalism deosebit, prin schimbări și interpretări constante ale Regulamentului Curții.
În prezent, este foarte dificil chiar pentru un avocat specializat în Convenție de a se conforma Regulamentului, condițiile acestuia fiind foarte stricte. Trebuie precizat că o cerere care nu îndeplinește toate condițiile Regulamentului nu întrerupe termenul de 6 luni prevăzut de Art. 35 al Convenției.
Astfel, dacă, pînă la aceste modificări, un justițiabil putea complini lipsurile cererii, inclusiv printr-o corespondență cu juriștii Curții, acum cererea nu îi mai este analizată și poate decade din termenul de introducere a acesteia.
* durata din ce în ce mai mare a analizării cauzei, în ciuda schimbărilor Convenției făcute în scopul celerizării procedurii;
În ciuda introducerii completelor de judecător-unic, care, în teorie, ar reduce mult timpul de analizare a cererii, procedura CEDO durează foarte mult timp. Ca exemplu, înainte ne puteam aștepta la o pronunțare în maxim un an de la ultimile concluzii depuse în cauză. În prezent, am aplicații care așteaptă pronunțarea de aproape trei ani.
Ca exemplu, într-una din cauzele personale (Cauza nr. 7418/14), ultimele concluzii au fost depuse pe data de 30/04/2015. Nici până astăzi nu avem o hotărâre.
* nu în ultimul rând, prin interpretarea din ce în ce mai restrictivă a drepturilor și libertăților apărate de Convenție. Existența unor hotărâri extrem de criticabile.
Aici trebuie menționate hotărâri din ce în ce mai ,,ciudate,, ale Curții Europene, de natură a ne îngrijora.
Sincer, în anumite ocazii, eu mi-am pus întrebarea dacă la Strasbourg se mai apără, sau nu, drepturile omului.
Țin, deci, să precizez Cauza MORICE contra Franței Cererea nr. 29369/10), Hotărârea pronunțată de Cameră, pe data de 11 Julie 2013 – nu mă refer la Hotărârea Marei Camere din 23 aprilie 2015.
Nici Hotărârea pronunțată în Cauza Radu contra Germaniei (Cauza nr.20084/07, Hotărârea din 16/05/2013) nu este lăudabilă, în opinia mea. Și sunt multe exemple.
III. Accesul la justiție pe plan universal.
Din punctul meu de vedere, în epoca modernă în care trăim, este necesar ca cetățenii să aibă drepturi și obligații similare, indiferent dn ce țară sunt și ce naționalitate au.
Totuși, veți vedea că nu este tocmai așa. În epoca noastră civilizată, un american nu este obligat, să spunem, să răspundă pentru crime de război. De ce? Deoarece SUA nu este participantă a Curții Penale Internaționale, cu sediul la Haga. În prezent, 124 state sunt membre ale Curții, iar SUA s-a retras din procesul de ratificare a tratatului.
IV. Concluzie,
Aș putea spune că trăim într-o lume cu adevărat democratică în care justiția nu cunoaște frontiere, iar fiecare cetățean al planetei are acces la ea.
Aș putea spune acest lucru, dar aș minți. Mai sunt atâtea lucruri de făcut. Prin urmare vă invit să nu asistați ca spectatori la provocările societății noastre. Este și de datoria voastră să participați, prin forța carierei dvs, la implementarea justiției.
Mulțumesc.
28 noiembrie, Facultatea de Drept, Universitatea din Bucureşti.
Acest articol este proprietatea intelectuală a Grigoriu Alina și Grigoriu Andrei, CA Asociate. Reproducerea articolului este permisă exclusiv studenților și ELSA – European Law Student‘s Association. În ceea ce privește alte părți, reproducerea conținutului NU este permisă fără acordul nostru explicit.
