CUVÂNT ÎNAINTE
Stimați cititori,
Am luat decizia de a concepe acest articol observând neînțelegerea situațiilor de drept atât intern, cât și internațional, referitoare la decizia Statului Român de a deroga de la obligațiile care îi revin în calitatea sa de Înaltă Parte Contractantă a Convenției. Există numeroase confuzii și neclarități privitoare atât la mecanismului juridic al derogării, la oportunitatea măsurii, la consecințele procedurii, precum și la posibilitatea existenței abuzurilor.
Prin urmare, încercând să fiu cât mai obiectiv posibil, vă voi prezenta, în cele ce urmează, contextul deciziei de derogare, cât și efectele acesteia.
CADRUL LEGAL
Normele de drept internațional
* Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, Convenția Europeană a Drepturilor Omului
– Articolul 15 . Derogarea în caz de stare de urgenţă
1. În caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii, orice Înaltă Parte Contractantă poate lua măsuri care derogă de la obligaţiile prevăzute de prezenta Convenţie, în măsura strictă în care situaţia o impune şi cu condiţia ca aceste măsuri să nu fie în contradicţie cu alte obligaţii care decurg din dreptul internaţional.
2. Dispoziţia precedentă nu permite nicio derogare de la articolul 2, cu excepţia cazului de deces rezultând din acte licite de război, şi nici de la articolele 3, 4 (paragraful 1) şi 7.
Normele de drept intern
* Legea nr. 453 din 1 noiembrie 2004 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă:
– Art. 3^2. Pe durata stării de asediu şi a stării de urgenţă sunt interzise:
a) limitarea dreptului la viaţă, cu excepţia cazurilor când decesul este rezultatul unor acte licite de război;
b) tortura şi pedepsele ori tratamentele inumane sau degradante;
c) condamnarea pentru infracţiuni neprevăzute ca atare, potrivit dreptului naţional sau internaţional;
d) restrângerea accesului liber la justiţie.
– Art.5. Articolul 4 va avea următorul cuprins:
„Art. 4. – Pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă, exerciţiul unor drepturi şi libertăţi fundamentale poate fi restrâns, cu excepţia drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale prevăzute la art. 3^2, numai în măsura în care situaţia o cere şi cu respectarea art. 53 din Constituţia României, republicată.”
* Decretul nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României
– Articolul 1. Se instituie starea de urgență pe întreg teritoriul României pe o durată de 30 de zile.
– Articolul 2. Pentru prevenirea răspândirii COVID-19 și realizarea managementului consecințelor, raportat la evoluția situației epidemiologice, pe durata stării de urgență este restrâns exercițiul următoarelor drepturi, proporțional cu gradul de realizare a criteriilor prevăzute de art. 4 alin. (4):
b) dreptul la viață intimă, familială și privată;
c) inviolabilitatea domiciliului;
f) dreptul de proprietate privată;
* Ordonanțele militare emise începând cu data de 17 martie 2020
Ordonanțele militare succesive sunt de natură a pune în aplicare interdicțiile arătate în Decretul 195.
RESTRÂNGEREA DREPTURILOR PRIN INSTITUIREA STĂRII DE URGENȚĂ
Precum reiese din normele menționate anterior, consecința directă a instituirii stării de urgență o reprezintă o acțiune de limitare a drepturilor și a libertăților fundamentale ale omului.
Ca tehnică legislativă, prin Decretul nr. 195 din 16 martie 2020 se instituie starea de urgență, iar Ordonanțele Militare concretizează acțiunile care au ca urmare restrângerea respectivelor drepturi și libertăți.
Întrebarea care se pune, astfel, este dacă derogarea de la obligațiile Statului, așa cum au fost asumate prin Convenția Europeană, reprezintă o măsură nejustificată, care poate ascunde interese nedemocratice, sau nu.
Din start, opinia noastră este că, cel puțin la nivelul teoriei dreptului, măsura derogării nu poate fi interpretată, nicidecum, drept o manifestare juridică excesivă. Mai mult decât atât, derogarea apare ca un act absolut obligatoriu în vederea asigurării eficacității juridice a instituirii stării de urgență.
Aici, argumentația noastră are în vedere prevederile Constituției României, mai precis ale Articolului 20, alin. 2, care arată: ”Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile. ”
Prin urmare, dorim să arătăm că, în situația în care nu s-ar fi derogat de la prevederile Convenției, suspendarea drepturilor și libertăților fundamentele, adiacentă instituirii stării de urgență, ar fi rămas fără finalitate juridică. Acest lucru apare ca evident datorită caracteristicii de lege internă a Decretului Prezidențial nr. 195 și a Ordonanțelor Militare subsecvente. Pe de altă parte, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind un tratat internațional, are prioritate în aplicare față de legile interne, mai puțin favorabile.
Cu alte cuvinte, câtă vreme tratatul internațional mai favorabil, Convenția Europeană, ar fi fost în aplicabil, ar fi avut prioritate față de normele de restrângere a drepturilor și a libertăților, pachet de măsuri juridice evident mai puțin favorabile.
Într-o atare ipoteză, pur și simplu, efectele juridice restrictive de drepturi ale instituirii stării de urgență ar fi fost contracarate de cele ale ocrotirii drepturilor prevăzute de Convenția Europeană.
În concluzie, aceasta este rațiunea pentru care considerăm că derogarea de la prevederile Convenției a fost un act juridic absolut necesar, nu doar o opțiune.
SCURTE PRECIZĂRI ASUPRA INSTITUȚIEI JURIDICE A DEROGĂRII
Conform prevederilor Articolului 15 al Convenției, obligațiile pozitive ale Statului în ceea ce privește declarația de derogare, sunt:
– de a informa Secretarul General al Consiliului Europei, prin depunerea declarației de derogare la acest organism;
– de a indica măsurile luate, precum și motivele care le-au determinat;
– nu în ultimul rând, de a indica și data la care aceste măsuri încetează, iar dispoziţiile Convenţiei devin din nou deplin aplicabile.
Astfel, derogarea are aparența unui drept exercitat, reprezentând un act juridic unilateral, respectiv o manifestare de voință a Statului, care se exercită sub atributul puterii suveranității.
Totuși, foarte important, este faptul că derogarea reprezintă un act juridic temporar, excepțional.
Aici precizăm derogarea ca fiind un act aparte de instituția denunțării, care are un izvor juridic diferit.
În acest sens, prevederile Articolului 15 al Convenției sunt foarte diferite față de cele ale Articolului 58, care instituie procedura denunțării:
1. O Înalta Parte Contractantă nu poate denunţa prezenta Convenţie decât după expirarea unui termen de cinci ani de la data intrării în vigoare a Convenţiei în ceea ce o priveşte şi prin intermediul unui preaviz de şase luni, dat printr-o notificare adresată Secretarului General al Consiliului Europei, care informează despre aceasta celelalte părţi contractante.
OBIECTUL DEROGĂRII
Derogarea nu se poate referi la toate drepturile și libertățile apărate de Convenția Europeană, unele dintre acestea fiind considerate ca absolute.
Astfel, nu sunt permise derogări privitoare la Articolul 2, Dreptul la viață (cu excepția situației de război), la Articolul 3, Interzicere torturii și a relelor tratamente, precum și la Articolul 7, Nicio pedeapsă fără lege.
CONTROLUL CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI (CEDO)
Principial, CEDO nu ar putea avea niciun control asupra deciziei de derogare, deoarece, juridic, Consiliul Europei, organismul din care face parte CEDO, nu se pronunță asupra deciziei, ci ia act de aceasta. Prin urmare, la o primă vedere, CEDO, ca, de altfel și Consiliul Europei, este nevoită să ia act de faptul derogării.
Totuși, o anumită posibilitate de apreciere a măsurii derogării există.
Aici, dorim să arătăm că puterea de apreciere asupra deciziei unilaterale a unei Înalte Părți Contractante se face tocmai în virtutea puterii suverane a Statului, nu în contra acesteia. Subtilitatea respectivei ”nuanțe” este dată de faptul că Statul nu își afirmă dorința de a renunța la Convenția Europeană, ca la un tratat care naște drepturi și obligații, ci doar să suspende, datorită unor justificări obiective, aria aplicabilității tratatului, considerând însă Convenția ca făcând parte, în continuare, din patrimoniul ei de drept.
Pe de altă parte, singurul organism competent să interpreteze Convenția Europeană este chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Cu alte cuvinte, entitatea care poate interpreta Convenția este CEDO, iar nu Înalta Parte Contractantă.
Prin urmare, în jurisprudența sa constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că are competența de a verifica tocmai existența reală a acestor justificări obiective de derogare. Pornind de la precedente precum Cauza LAWLESS v. Irlanda (3), Cererea nr. 332/57, Hotărârea pronunțată în data de 01/07/1961, para 22, Curtea a statuat că: ” Guvernul unei Înalte Părți Contractante are dreptul, în caz de război sau de necesitate publică și amenințare a vieții națiunii, să ia măsuri derogatorii de la obligațiile asumate în Convenție (…) reieșind că aceste măsuri sunt strict limitate la ceea ce este necesar conform situației(…).
Subsecvent, având în vedere competența sa unică de a interpreta prevederile Convenției, CEDO a statuat că are competența de a interpreta inclusiv normele privitoare la instituția derogării, respectiv prevederile Articolului 15, Derogarea în caz de stare de urgenţă. Astfel, CEDO se poate pronunța asupra întrunirii în mod real a condițiilor cerute de Articolul 15, deși decizia de derogare este un act unilateral.
Astfel, în Cauza Lawless, interpretarea Convenției s-a făcut în sensul în care CEDO va verifica :
* dacă există un caz de război sau de necesitate publică și amenințare a vieții națiunii;
* dacă măsurile luate ca derogare sunt ”strict cerute de condițiile situației”.
* dacă măsurile luate sunt în contradicție cu cu alte obligaţii care decurg din dreptul internaţional,
mai precis tocmai condițiile de aplicabilitate a derogării instituite de Articolului 15.
În concluzie, în hotărârea pe care o va pronunța, Curtea va putea, fie să respingă cererea aplicantului, pe motivul suspendării prevederilor Convenției de la care s-a derogat, sau, din contră, să observe că nu a existat o cauză justificată de derogare și să constate încălcarea drepturilor și a libertăților de la care Statul a încercat să deroge.
La final,
În ceea ce privește mecanismul derogării de la Convenție, autorul nu îl vede ca fiind îndreptat împotriva cetățeanului, ci doar cerut de situația nedorită cu care ne confruntăm cu toții.
Totuși, nu negăm că Statul poate fi abuziv. Aici, însă, ceea ce dorim să arătăm este că, deși drepturile și libertățile cetățenești pot fi limitate, decizia de limitare nu poate fi nici arbitrară, nici exagerată, deoarece poate fi supusă controlului CEDO. Ca întindere în timp, tot datorită analizei pe care CEDO este competentă să o facă, suspendarea Convenției nu va putea depăși perioada instituirii stării de urgență.
Sperăm, deci, să trecem cu bine peste această încercare deosebită a pandemiei, iar acestă situație grea să devină, în cel mai scurt timp, doar o amintire.
av. Andrei Grigoriu
Articolul a fost conceput în urma studiului prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, a jurisprudenței CEDO, a altor izvoare de drept, dar reprezintă opinia personală a autorului.
Acest articol este proprietatea intelectuală exclusivă a Grigoriu Alina și Grigoriu Andrei, C.A. Asociate. Reproducerea conținutului NU este permisă fără acordul nostru explicit.