Blog

Cauza Michnea v. România, Cererea nr.10395/19

Notă

Autorul articolului, avocatul Andrei Grigoriu, este avocatul pledant la CEDO al aplicantului. Apărările la CEDO au fost realizate de către dl. av. Andrei Grigoriu și de către d-na av. Alina Margareta Grigoriu.  Având în vedere obligația de a păstra secretul profesional, autorul menționează expres că nu va dezvălui aspecte ale apărării, ci se va limita, exclusiv, la a face o analiză a principiilor de drept care au stat la baza Hotărârii pronunțate în Cauza Michnea v. Rom, astfel cum aceasta este publică.

Stimați cititori,

Pe data de 7 iulie 2020, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dat publicității Hotărârea pronunțată în Cauza Michnea v. România, Cererea nr. 10395/19. Aici, statuările CEDO sunt foarte importatante și sunt de natură să clarifice aspecte esențiale privitoare la noțiunea de ”reședință obișnuită” în raport de prevederile Convenției de la Haga din 25 octombrie 1980 privind aspectele civile ale răpirii internaționale de copii, stabilindu-se și aplicându-se în concret criteriile de definire a conceptului.

De asemeni, CEDO relevă, cu valoare de principiu, reperele interpretării noțiunii de ” interes superior al copilului”, stabilind jurisprudența aplicabilă în analiza aserțiunilor de răpire.

Nu în ultimul rând, sub aspectul noțiunii de ”lege internă aplicabilă”, Curtea Europeană a Drepturilor Omului face o analiză atât a implementării dreptului internațional și al Uniunii Europene de către instanțele naționale, a relevanței acestor norme asupra dreptului intern, cât și asupra modului în care a fost apărat dreptul la viață privată, ocrotit de Convenția Europeană și definit de ansamblul dreptului internațional.

Premisele faptice

Aplicantul, de naționalitate română, este rezident al Republicii Italiene, stabilindu-se în această țară din anul 2006, unde muncește și în prezent. Prin intermediul unei rețele de socializare a cunoscut-o pe doamna X, cetățean român, cu domiciliul în România. Aceștia s-au căsătorit în Decembrie 2016 în România, iar în februarie 2017 s-au mutat în Italia, cu intenția întemeierii unei familii.

În luna martie 2017, pe teritoriul Italiei, s-a născut fata acestora, Y. Atât d-nei X, cât și copilului Y le-a fost acordată rezidență italiană, copilul beneficiind de asigurări medicale din partea Statului Italian. Aplicantul a semnat un antecontract pentru achiziționarea unei proprietăți, unde să locuiască cu familia. Ulterior, d-na X a dorit să revină în România, împreună cu copilul, aplicantul opunându-se.

După anumite discuții, pe data de 9 august 2017, d-na X a părăsit Statul Italian, împreună cu copilul. Neavând consimțământul aplicantului, în secret și în scopul eludării controalelor vamale de pe aeroport, d-na X împreună cu copilul, au fost transportate cu o mașină pe teritoriul României, de către o cunoștință a acesteia.

Observând dispariția acestora, în aceeași zi, dl. Michnea a alertat autoritățile italiene. Pe data de 8 septembrie 2017, invocând prevederile Convenției de la Haga din 25 octombrie 1980 privind aspectele civile ale răpirii internaționale de copii, Poliția Statului Italian a trimis sesizarea făcută, Ministrului de Justiție al Italiei, care a contactat Ministrul Român de Justiție, demarându-se o anchetă privitor la localizarea copilului. Ulterior, pe 18 ianuarie 2017, Ministrul Român de Justiție a localizat copilul, informând mama despre cererea d-lui Michnea de returnare a copilului.

Procedurile judiciare interne, în ceea ce privește prevederile Convenției de la Haga

Învestirea Autorităților Statului Român a avut loc pe data de 8 februarie 2018, când aplicantul a depus o acțiune Tribunalului București, fundamentată pe prevederile Convenției de la Haga.

Aserțiunea aplicantului avea în vedere teza răpirii internațioanale de copii, concretizată în aducerea copilului de pe teritoriul Italiei, pe cel al României, în mod clandestin și fără a exista acordul său.

Normele de drept incidente

Legea nr. 269/2004, privind aplicarea Convenţiei asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, adoptată la Haga la 25 octombrie 1980

* Articolul 6. Dacă autoritatea centrală română are indicii că minorul a cărui înapoiere se solicită se află pe teritoriul altui stat parte la Convenţie, va transmite cererea direct şi fără întârziere autorităţii centrale a acelui stat, informând despre aceasta autoritatea centrală solicitantă sau, după caz, reclamantul.

* Articolul 12. Instanţa poate coopera cu autorităţile statului în care copilul îşi avea reşedinţa obişnuită, fie în mod direct, fie prin intermediul autorităţii centrale române.

Convenţia de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii

* Articolul 3. Deplasarea sau neînapoierea unui copil se consideră ilicită:

a) cînd are loc prin violarea unui drept privind încredinţarea, atribuit unei persoane, unei instituţii sau oricărui alt organism acţionînd fie separat, fie împreună, prin legea statului în care copilul îşi avea reşedinţa obişnuită, imediat înaintea deplasării sau neînapoierii sale; şi

b) dacă la vremea deplasării sau neînapoierii acest drept era exercitat în mod efectiv, acţionându-se separat sau împreună ori ar fi fost astfel exercitate, dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit.

Dreptul privind încredinţarea, vizat la lit. a), poate rezulta, între altele, dintr-o atribuire de plin drept, dintr-o hotărîre judecătorească sau administrativă sau dintr-un acord în vigoare potrivit dreptului acelui stat.

* Articolul 4. Convenţia se aplică oricărui copil care îşi avea reşedinţa obişnuită într-un stat contractant imediat înainte de încălcarea drepturilor privind încredinţarea sau vizitarea. Aplicarea convenţiei încetează cînd copilul atinge vîrsta de 16 ani.

* Articolul 5. În înţelesul prezentei convenţii:

a) dreptul privind încredinţarea include dreptul cu privire la îngrijirile cuvenite persoanei copilului şi, îndeosebi, acela de a hotărî asupra locului reşedinţei sale;

b) dreptul de vizitare include dreptul de a duce copilul pentru o perioadă limitată de timp în alt loc decît cel al reşedinţei sale obişnuite.

* Articolul 12. Cînd un copil a fost deplasat sau reţinut ilicit în înţelesul art. 3 şi o perioadă de mai puţin de un an s-a scurs cu începere de la deplasare sau neînapoiere în momentul introducerii cererii înaintea autorităţii judiciare sau administrative a statului contractant unde se află copilul, autoritatea sesizată dispune înapoierea sa imediată.

Autoritatea judiciară sau administrativă, sesizată fiind chiar după expirarea perioadei de un an prevăzute la alineatul precedent, urmează, de asemenea, să dispună înapoierea copilului, afară dacă nu se stabileşte că copilul s-a integrat în noul său mediu.

Când autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat are motive de a crede că copilul a fost luat într-un alt stat, ea poate suspenda procedura sau să respingă cererea de înapoiere a copilului.

Articolul 13. Prin excepţie de la dispoziţiile articolului precedent, autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat nu este ţinută să dispună înapoierea copilului, dacă persoana, instituţia sau organismul care se împotriveşte înapoierii sale stabileşte:

a) că persoana, instituţia sau organismul care avea în îngrijire copilul nu exercita efectiv dreptul privind încredinţarea la data deplasării sau neînapoierii, ori consimţise sau achiesase ulterior acestei deplasări sau neînapoieri; sau

b) că există un risc grav ca înapoierea copilului să-l expună unui pericol fizic sau psihic sau ca în orice alt chip să-l situeze într-o situaţie intolerabilă.

Autoritatea judiciară sau administrativă poate, de asemenea, să refuze a dispune înapoierea copilului, dacă constată că acesta se împotriveşte la înapoierea sa şi că a atins a vîrstă sau o maturitate care face necesar să se ţină seama de opinia sa.

La aprecierea împrejurărilor vizate în acest articol, autorităţile judiciare sau administrative urmează să ţină seama de informaţiile puse la dispoziţie de autoritatea centrală sau orice altă autoritate competentă a statului în care se află reşedinţa obişnuită a copilului privitor la situaţia sa socială.

Raportul explicativ al Convenției de la Haga, în ceea ce privește termenii de ”reședință obișnuită” a copilului, precum și de ”transportare nelegală”. Din respectivul Raportⁱ reiese că:

* ”obligația de returnare” a copilului se naște exclusiv în cazurile în care luarea sau reținerea copilului sunt considerate nelegale, în accepțiunea Convenției;

* ”reședință obișnuită” reprezintă un concept bine clarificat de Convenția de la Haga, diferit de cel al domiciliului și care privește pure chestiuni de fapt, ;

* una dintre caracteristicile Convenției este că privește protecția drepturilor de custodie născute anterior situației în dispută;

* din punctul de vedere al Convenției, deplasarea copilului de către unul dintre custozii legali ai acestuia, fără consimțământul celuilalt, reprezintă un act nelegal, care derivă din protecția drepturilor părintești a celuilalt.

Regulamentul (CE) NR. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 (Regulamentul Brussels II bis)

* Articolul 11. Înapoierea copilului

(1) În cazul în care o persoană, instituție sau orice alt organism căruia/căreia i s-a încredințat copilul solicită autorităților competente dintr-un stat membru să pronunțe o hotărâre judecătorească pe baza Convenției de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii (denumită în continuare „Convenția de la Haga din 1980”) în vederea obținerii înapoierii copilului care a fost deplasat sau reținut ilicit într-un alt stat membru decât statul membru în care copilul își avea reședințan obișnuită imediat înainte de deplasarea sau de reținerea sa ilicită,se aplică alineatele (2)-(8).

(2) La aplicarea articolelor 12și 13 din Convenția de la Haga din 1980, se asigură posibilitatea de ascultare a copilului în cadrul procedurii, cu excepția cazului în care aceasta este necorespunzătoare în conformitate cu vârsta sau gradul său de maturitate.

(3) O instanță sesizată cu o cerere de înapoiere a unui copil prevăzută la alineatul (1) acționează cu celeritate în cadrul procedurii privind cererea, utilizând procedurile urgente prevăzute de dreptul intern. Fără a aduce atingere primului paragraf, instanța judecătorească pronunță hotărârea, cu excepția cazului în care aceasta se dovedește imposibilă din cauza unor împrejurări excepționale, în cel mult șase săptămâni de la sesizarea sa.

(4) O instanță judecătorească nu poate refuza înapoierea copilului în temeiul articolului 13 litera (b) din Convenția de la Haga din 1980 în cazul în care se stabilește că s-au luat măsuri corespunzătoare pentru a asigura protecția copilului după înapoierea sa.

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.

Dezlegările Curții Europene a Drepturilor Omului

Principiile generale

Din start, cererea a fost analizată pe tărâmul dreptului la viață privată, așa cum este ocotit de Articolulul 8 al Convenției Europene. Dat fiind caracterul problemelor dezbătute, menționăm că cererea a fost calificată drept ”urgentă”, hotărârea Curții fiind pronunțată în circa 1 an de la introducerea cererii.

Subsecvent, Curtea Europeană, pornind de la principiile care formează cadrul jurisprudențial general al cererilor privitoare la custodie, a clarificat probleme specifice aserțiunilor de răpire, întregind cadrul jurisprudențial. Astfel, în primul rând, vom sublinia principiile generale aplicabile.

* Interpertarea prevederilor Articolului 8 al Convenției

Se va face în lumina prevederilor Convenției de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, a dreptului internațional conex, precum și a drepturilor fundamentale și a principiilor încrederii reciproce care stau la baza Uniunii Europene. Prin urmare, Articolul 8 al Convenției este definit de normele de drept internațional și, în particular, de dreptul Uniunii Europene.

* Interesul superior al copilului

În toate deciziile privitoare la copii, interesul superior al acestuia prevalează. Prin urmare, în decizille privitoare la restabilirea situației anterioare, se va analiza dacă refuzul reintegrării minorului poate fi justificat de factori obiectivi care corespund interesului său superior, precum expunerea la riscuri grave, la traume fizice, ori psihice, ori punerea acestuia într-o situație intolerabilă. Această abordare este inerentă atât spiritului Convenției de la Haga, cât și a dreptului Uniunii Europene.

* Cea de-a patra instanță

Rolul Curții Europene nu este acela de a se substitui instanțelor interne, ca o instanță de recurs la nivel european. Dar, având în vedere și ”marja de apreciere” a Statului, CEDO are competența de a analiza procesul de judecată intern, atât sub aspectul echității sale și a respectării drepturilor justițiabilului, precum și al interesului superior al copilului.

Prin urmare, având în vedere obligațiile asumate de un Stat, ca Înaltă Parte Semnatară a Convenției, în ceea ce privește Articolul 8, acesta impune respectarea în mod special a unei obligații procedurale: atunci când se judecă o aserțiune de înapoiere a copilului, instanțele vor trebui să judece cauza în lumina tuturor circumstanțelor acesteia. Prin urmare, de aici se desprinde și rolul CEDO: supervizarea europeană a hotărârii interne.

Enunțarea principiilor după care s-a desfășurat analiza CEDO în Cauza Michnea

Subsecvent, principiile enunțate de către CEDO în Cauza Michnea le considerăm a fi foarte importante jurisprudențial. Acestea sunt de natură a forma un mecanism de analiză aplicabil în viitoarele hotărâri.

*Existența interferenței

În ceea ce privește decizia finală a Curții de Apel București de respingere a cererii de returnare a copilului în Italia, aceasta constituie o interferență în dreptul la viață privată a aplicantului.

Această premisă este dată de faptul că, la momentul părăsirii domiciliului din Italia, ambii soți se bucurau de custodia comună a copilului, care, prin simplul fapt al căsătoriei, nu necesita existența vreunei decizii judiciare în acest sens. Astfel, această situație nu poate fi decât conformă Convenției de la Haga. De altfel, elementele de fapt indicau faptul exercitării efective a custodiei, anterioară luării copilului, de către mamă.

* Analiza criteriului potrivit căruia ”interferența era legală”

Aici, Curtea a observat competența instanțelor în această materie, care dată de Articolul 3 al Convenției de la Haga, cadru normativ întregit de prevederile Uniunii Europene – Regulamentul Brussels II bis.

* Criteriul scopului legitim urmărit

Analiza respectivului criteriu a fost făcută prin raportare la același izvor legal, reglementare care urmărea un scop legitim. Mai mult, strict teoretic, Curtea de Apel București a argumentat prevalența interesului superior al copilului, ceea ce făcea ca interferența să fie atât legală, cât și să urmărească un scop legitim.

* Criteriul final: stabilirea dacă interferența a fost ”necesară într-o societate democratică”

Ca regulă, criteriul final trebuie analizat în anumiți pași subsecvenți. Prin urmare, Curtea a aburdat punctual analizarea criteriului, având în vedere:

– definirea necesității în înțelesul art. 8.2 al Convenției, raportat la instrumentele de drept național relevante;

– dacă a fost avută în vedere păstrarea unei balanțe între interesul părinților și cel superior al copilului, în marja de apreciere a Statului

Analiza particularităților Cauzei Michnea. Dezlegările jurisprudențiale

În primul rând, CEDO observă că instanța finală, Curtea de Apel București, a concluzionat că Italia nu a constituit ”reședința obișnuită” a soților și a copilului, în înțelesul Convenției de la Haga. Instanța internă a reținut faptul că părinții s-au căsătorit și au conceput copilul în România, că nu a existat un acord în ceea ce privește alegerea reședinței în Italia, s-a precizat faptul că vârsta copilului, sugar, nu este de natură să ateste existența unei reședințe obișnuite. Că mama nu vorbea italiană.

Prin urmare, CEDO a cercetat dacă analiza Curții de Apel București, prin perspectiva normelor explicite ale Convenției de la Haga și a Regulamentului Brussels II bis, a fost de natură să protejeze dreptul la viață privată a aplcantului.

* Reședința obișnuită a copilului

În primul rând, nu este contestată vârsta foarte mică a copilului, care s-a născut în martie 2017 și a părăsit Italia în august 2017. Ceea ce a subliniat, însă, CEDO, a fost faptul că fetița aplicantului își petrecuse toată viața pe teritoriul Statului Italian. Fetița avea un certificat de naștere emis de Autoritățile Statului Italian și beneficiase de asigurări de sănătate din partea Italiei. În tot timpul șederii în Italia, șederea soților s-a desfășurat sub un statut familial, soții locuind împreună și crescând copilul împreună.

Prin urmare, premisa faptică și juridică de la care se va pleca este cea a integrării copilului într-un mediu social și familial, în țara în care s-a născut, care va reprezenta țara de reședință.

* Constatările Curții de Justiție a Uniunii Europene, CJUE.

De la bun început, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, CEDO, nu era bine definită în ceea ce privește situația de față, în care problema de drept la care se dorea un răspuns privea situația în care, în cazul unei vârste foarte mici a unui copil, să poată fi definită existența unei reședințe obișnuite a acestuia. Prin urmare, atât Curtea de Apel București, cât și, ulterior, CEDO, s-au raportat la statuările Curții de Justiție a Uniunii Europene, desprinse în Cauza Barbara Mercrediⁱⁱ.

Ceea ce a observat, însă, CEDO, a fost faptul că instanța internă a invocat precedentul Barbara Mercredi, omițând să analizeze și diferențele contextuale dintre Cauza aplicantului și Cauza Barbara Mercredi. Astfel, statuările CEDO arată:

– raportarea, în astfel de cazuri, la statuările CJUE desprinse din Cauza Barbara Mercredi și

– obligativitatea unei analize aprofundate a criteriilor stabilite de către CJUE, în sensul identificării identității contextuale, dar și a relevării aspectelor de fapt diferite, urmându-se tehnica de analiză per a contrario.

În concluzie, criteriile de la care se va porni într-o astfel de analiză, sunt:

1. Chiar dacă vârsta copilului este foarte mică, iar timpul petrecut în țara de ședere este minim, câtă vreme șederea este de natură să creeze un element de integrare, care poate fi dovedit prin existența unui certificat de naștere, a asigurărilor medicale, sau a altor elemente, acest teritoriu va fi considerat drept domiciliu obișnuit, în înțelesul Convenției de la Haga;

2. Câtă vreme ambii părinți au drepturi părintești pe care le exercită, în fapt și legal, preluarea copilului de către un părinte, fără consimțământul celuilalt părinte, reprezintă un act ilegal, care este de natură să interfereze cu dreptul la viață privată ocrotit de Convenție.

3. Nu în ultimul rând, ca element hotărâtor, CEDO arată că scopul Convenției de la Haga este, în primul rând, de a apăra interesul superior al copilului. Pe de altă parte, interesul superior, în astfel de cauze, este de a i se reface status quo, prin reîntoarcerea imediată în mediul din care a fost luat, printr-un act de răpire ilegală (para,. 49).

4. Normele legii trebuie interpretate și aplicate într-o manieră în care să nu golească de conținut obligația părintelui care pleacă cu copilul de a avea acordul expres și clar al celulilalt părinte, în caz contrar, existând o violare a drepturilor celui din urmă și o interferență în exercițiul normal a drepturilor sale.

5. Prin urmare, elementele factuale definitorii cum ar fi existența reședinței comune, coroborată cu existența custodiei comune sunt de natură ca, doar ele însele, să ducă la concluzia că prevederile Convenției de la Haga sunt aplicabile, iar luarea copilului de către un părinte, de pe teritoriul tării de reședință, fără acordul celuilalt părine, este nelegală.

6. Singura excepție care poate fi luată în considerare este dată de cazurile de lipsă efectivă de ocrotire a copilului, ori a situațiilor în care acesta este pus în pericol, așa cum sunt prevăzute de articlul 13 al Convenției de la Haga, dar dacă aceaste situații nu se regăsesc, copilul trebuie înapoiat pe teritoriul de reședință.

La final,

Omisiunea Curții de Apel București de a analiza diferențele contextuale dintre precedentul invocat, Cauza Barbara Mercredi și Cauza aplicantului, au îndreptățit CEDO să constate îndepărtarea instanței interne de la cadrul faptic existent: ”the domestic court refusal to acknowledge (…) does not sit well with the facts (para. 49).

Drept consecință, raportarea mecanică la un precedent, coroborată cu omiterea folosirii unui raționament per a contrario, a generat, în Cauza Michnea contra României, constatarea violării dreptului la viață privată, apărat de Articolul 8 al Convenției Europene.

*

Articolul a fost conceput în urma studiului Cauzei Michnea contra României, dar reprezintă opinia personală a autorului.

Acest articol este proprietatea intelectuală exclusivă a Grigoriu Alina și Grigoriu Andrei, C.A. Asociate. Reproducerea conținutului NU este permisă fără acordul nostru explicit.